zing

Acum ceva vreme, pe cand eram de vreo doua saptamani impreuna, am avut un cosmar. Se facea ca nu pot sa respir, ca ma chinui ingrozitor sa-mi revin si nu pot. Ca toti muschii mei (unii despre care nici nu stiam ca exista) se contracta si se incordeaza cum vor si ma transforma intr-un simplu spectator al propriei mele vieti. Ca nu mai vad, nu mai aud decat franturi din vocea lui, din chipul lui. Ca ajung pe un pat murdar de spital si ca reusesc sa-mi revin dupa trei ore de perfuzii si injectii . Ca plec de acolo inghetata, uda si murdara, trecand printre betivii si oamenii fara adapost ce-si petrec noaptea pe culoar.

Acum, dupa ce ne-am despartit, visez frumos: mie mi-e rau si el e langa mine. Ma tine de mana, ma ajuta sa respir, imi spune cat de mult ma iubeste si ce importanta sunt pentru el. Nimic din ce mi se intampla nu poate fi rau pentru ca el este acolo. Vocea lui e cea care ma aduce inapoi, la fiecare replica. Vine dupa mine la spital si il aud cum intreaba de mine pe culoar si cere sa ma vada. Ma mangaie pe frunte si imi zambeste. Imi spune ca mai avem multe lucruri de facut. Plecam impreuna, imbratisati si totul e perfect.